Proiectie speciala




KEYHOLE (93', Canada, 2012) Citește mai mult

Regizor: GUY MADDIN

 

„O odisee suprarealistă de interior, care urmăreşte lupta unui om pentru a ajunge la soția sa, KEYHOLE uimeşte și captivează. MADDIN este cunoscut pentru lumile sale ciudate care funcţionează după o logică proprie, iar bizarul există la fiecare pas în labirinticul KEYHOLE.” (programmer Toronto IFF, Agata Smoluch Del Sorbo).

 

Un film precum KEYHOLE se desfăşoară ca un vis febril, care foloseşte elemente de film noir, pe care însă le rearanjează neîncetat, într-o încercare continuă de a le elibera de sensul prestabilit şi de a le oferi noi posibile interpretări. Tocmai când ai senzaţia că toate aceste piese ale puzzle-ului sunt aliniate cuminţi la perete în faţa ta, într-un mod mercurial, ele se eliberează şi te atacă din spate.” (Roger Ebert)

 

KEYHOLE este un vis delicios de tulburător pentru cei care vor să îl urmeze pe unul dintre cei mai fascinanţi autori de film ai momentului într-o altă călătorie nebunească.” (Alonso Duralde, The Wrap)

 

„Având în rolurile principale pe Jason Patric, Isabella Rossellini și Udo Kier, KEYHOLE este o călătorie onirică în memoria protagonistului, care explorează legăturile emoționale ale oamenilor cu suferiţele lor din trecut. O pastișă a filmelor noir cu gangsteri din anii 1940, filmul e vag inspirat de Odiseea lui Homer şi spune povestea unui tată ratat, gangsterul Ulise Pick, care se întoarce acasă, după o lungă absență. Bărbatul trebuie să traverseze coridoarele încurcate pentru a ajunge la camera unde soția sa îl așteaptă cuminte.

 

Psihicul labirintic al protagonistului este asemeni coridoarelor întortocheate ale casei bântuite de fantome şi amintiri dureroase. Planul material se întrepătrunde cu cel emoțional și spiritual într-o explorare a impactului psihologic pe care îl are asupra fiecăruia dintre noi spaţiul domestic. Maddin explică: „Fiecare cameră din casa în care ai crescut trezeşte anumite sentimente; noi toți trăim în prezent și în trecut simultan.” Ori de câte ori sunt revizitate, camerele readuc la viaţă acele amintiri. Timpul nu este liniar, ci simultan. Trecutul şi prezentul coexistă; cei decedaţi şi cei rămaşi încă în viaţă sunt în aceeaşi cameră. Moartea e o stare permeabilă, nu una definitivă.

 

În final, după un vârtej de amintiri, a te uita prin gaura cheii, a trage cu ochiul în colțurile cele mai ascunse ale minţii e ca şi cum te-ai uita în ţeava pistolului şi ai vedea cicatricile lăsate în urmă de trecut.” (Diana Mereoiu, BIEFF 2012)